Ultima dată cu… SANDRA IZBAŞA

Campioana olimpică de la sol mai are încă trei luni de recuperare, dar şi o groază de amintiri de depănat. În răspunsuri scurte, stilul Twitter.

Twitter e reţea de socializare, un fel de mini-blogging. Sandra Izbaşa a acceptat o discuţie în stilul Twitter, cu răspunsuri nu mai lungi de 140 de caractere. Campioana olimpică la sol nu a renunţat la gimnastică, dar mai are încă în faţă trei luni de exerciţii zilnice de recuperare. Ultima oară cînd a făcut un integral a fost pe 17 septembrie, la Buzău. Era la bîrnă, pentru că la sol n-a mai apucat. Tendonul lui Ahile de la piciorul drept s-a rupt. A urmat o operaţie şi apoi recuperarea. Sandra promite că se va întoarce la Deva, fie doar şi pentru a-şi anunţa retragerea. La 19 ani, încă mai speră. Deocamdată însă, pentru ea gimnastica se rezumă la amintiri.

… cînd ai făcut un exerciţiu complet la sol
Pe 13 septembrie 2009. Şi eram foarte bucuroasă, chiar am zis că e o zi cu noroc.

… cînd ai fost confundată cu altă gimnastă
De fiecare dată lumea mă recunoaşte, chiar şi acum, deşi mi-am schimbat culoarea părului.

… cînd n-ai avut acreditarea la tine şi nu te-au lăsat să intri la concurs.

Niciodată nu mi s-a întîmplat acest lucru. La concursuri, acreditarea e ca o carte de identitate sau ca o fisă pe care trebuie s-o introduci, altfel nu ai acces în sală.

… cînd ai avut o experienţă neplăcută la un hotel
Anul trecut, într-o seară, mi-a bătut un bărbat străin la uşă şi tot insista că e camera lui şi că eu nu am ce cauta acolo. După cîteva minute, s-a dumirit că greşise.

… cînd ţi s-a spus că semeni cu Sandra Izbaşa
Eram într-un magazin şi un bărbat mi-a zis că semăn cu cineva cunoscut. Şi apoi a continuat, semeni cu o gimnastă. Pînă la urmă m-a întrebat cum mă cheamă.

… cînd ai avut parte de o cerere ciudată din partea unui fan

Nu am primit cereri extravagante, primesc cereri obişnuite de la fani.

… cînd ai cerut un autograf
Nu prea am acest obicei. Ştiu că am sigur de la Nadia şi de la Claudia de la Cream.

… cînd ai vizitat o ţară pentru prima dată
În 2009, am mers în SUA.

… cînd ai uitat ceva important
Laptopul, în urmă cu cîteva luni am plecat spre Piteşti şi l-am uitat la Bucureşti. I-am pus pe părinţii mei să meargă după el.

… cînd ai mîncat ciocolată
Acum o săptămînă.

… cînd te-ai întîlnit cu un idol
Nu-mi prea place chestia asta cu idolii. Eu vreau să fac lucruri mari şi să fiu propriul meu idol. Cu mine mă întîlnesc în fiecare dimineaţă în oglindă.

.. cînd te-ai îmbrăcat elegant
Pe 21 decembrie. Am purtat şi tocuri pentru că după operaţie chiar erau indicate, ca să nu forţez tendonul. Nu sînt însă adepta lor.

… cînd ai pierdut un pariu
Acum trei săptămîni. Eu am susţinut că un film rulează în ziua respectivă, iar persoana cealaltă spunea că este în următoarea zi. Am ieşit bine, nu am mai dat nimic.

… cînd ai uitat de ziua de naştere a unei persoane importante
Pe 1 octombrie a fost ziua lui Puia Valer, coregraful de la Deva Eu mi-am adus aminte abia după 13 zile. Am o scuză, eram cu accidentarea cu operaţia, cu recuperarea.

… cînd ai fost la un concert
În mai 2009, la Boney M, la Deva împreună cu tot lotul.

… cînd ai şters de praf medalia de la Beijing
N-am mai scos-o de ceva vreme, dar ştiu că acolo unde am aşezat-o nu are cum să se prăfuiască.

articol din GSP

Advertisements

Tsukahara printre frunze! Sandra Izbaşa numără zilele până va alerga din nou!

Pe o alee a cartierului bucureştean Drumul Taberei, o fată înaltă, subţirică, desenează piruete printre frunzele îngălbenite. Râde plină de viaţă şi improvizează pe bordura îngustă de ciment ce străjuieşte drumul o bârnă de concurs.

Şchioapătă un pic, dar piciorul ridicat la 90 de grade şi braţele întinse într-un echilibru perfect îţi şterg repede orice întrebare. “Mi-e dor de sală, de elemente, mi-e dor să mă mişc. Îmi amintesc perfect totul, reperele pe care le am la elemente, unghiurile… Când faci de 15 ani gimnastică nu ai cum să uiţi”, murmură Sandra. În acelaşi timp, departe, la Londra, în sala Millennium, elevele lui Forminte concurează pentru o finală la Mondiale. Viaţa îşi urmează cursul.

Şocul o urmărește
Sandra este veselă şi tonică. Vorbeşte repede, râde mult, însă tăcerile neaşteptate închid parcă lucruri de care îi e prea teamă să se apropie, chiar şi cu gândul. “Acum e bine, mă recuperez rapid. Pot să gândesc la rece ce s-a întâmplat, însă ceva s-a rupt în mine. Va rămâne trăirea aceea când am pus mâna şi am simţit că nu mai am tendon, mi s-a făcut un gol în suflet”, murmură trist. O durere care se va estompa în timp şi pe care sportiva de 19 ani vrea să o lase în urmă: “Încă nu am trecut peste acel şoc, însă am reuşit, cu greu, să îmi ascult muzica de la sol. Înainte mi se făcea rău numai când auzeam primele acorduri, am încercat să îmi revăd exerciţiul de la Olimpiadă. Imaginea aceea mă urmăreşte mereu”.

“Mi se părea un coşmar”
Însă cel mai greu a fost adaptarea la noua viaţă. Zi de zi în sală, la antrenamente, totul s-a schimbat într-o secundă, când s-a trezit pe patul unui spital. “Mă simţeam un om inutil, mi se părea un coşmar. De la patru membre să trec la două şi să nu mă pot mişca fără ajutor. A fost cumplit, nu doresc nimănui asta”, spune ea. Acum îşi împarte timpul între recuperare, odihnă, lecturi, plimbări şi internet, lucruri pe care nu şi le-a permis niciodată. În urmă cu două zile a scăpat de ghipsul la mâna stângă şi acum e iarăşi “un om normal” cum îi place să spună. Numără zilele rămase până pe 7 decembrie când va putea alerga din nou: “Nu mai am răbdare, îmi doresc mult să fiu ca înainte. Acum e prea devreme să ştiu ce va urma, dar mă gândesc că urmează un an par şi asta îmi dă puterea să sper”.

Primele Mondiale văzute de acasă
Discuţia alunecă spre Mondiale. Sandra pare că urmăreşte tot: ştie de ultimele accidentări, de orele de intrare în concurs: “Le-am vizitat pe fete înainte de a pleca şi le-am încurajat. Sunt primele Mondiale pe care le văd de acasă, de când m-am apucat de gimnastică”. Anul acesta, la Londra, dorea să cucerească titlul mondial. Pregătise un sol pe măsură, cu o dificultate de 6.3. “Am reuşit să-mi fac în gând exerciţiul de la sol. Mă opresc tot timpul la Tsukahara echer, unde m-am accidentat, am o reţinere, dar după ce depăşesc acea diagonală, restul vine de la sine”, zâmbeşte ea. Este doar un prim pas. Urmează mai mulţi, toți pe ritmul muzicii de la solul care i-a adus aurul olimpic. Încă o piruetă printre frunzele de pe alee…

În urmă cu trei săptămâni, Sandra Izbaşa suferea o accidentare gravă la un antrenament, ruptură totală a tendonului ahilian drept şi fractură la mâna stângă, ajungând direct pe patul de spital. Campioana olimpică la sol a luptat permanent pentru a depăşi momentul, iar acum totul gravitează în jurul a două zile, 13 noiembrie, când va renunţa la cizma specială pe care o poartă, şi 7 decembrie, când va alerga din nou.

Germania, marea şansă
Şansa Sandrei de a renunţa la cârje la numai două săptămâni după accidentare a constituit-o intervenţia chirurgicală de reconstituire a tendonului ahilian drept la o clinică din Maintz. Imediat după operaţie a purtat o cizmă specială (foto mic), cu care poate merge singură, pe 13 noiembrie urmând să renunţe şi la aceasta. “Piciorul e bine, calc uşor în el şi abia aştept să pot merge aşa cum trebuie. A fost greu pentru că practic am învăţat să calc din nou, am fost ca un bebeluş”, mărturiseşte Sandra.

Un articol preluat din Prosport.

„Lupt până la capăt!”

FOTO: Prosport

FOTO: Prosport

O tipă optimistă, plină de viaţă, Sandra Izbaşa a demonstrat că are caracterul unei mari campioane. Deşi a fost la un pas de o tragedie, accidentându-se grav, ea şi-a păstrat zâmbetul pe buze.

Aflată la spitalul din Mainz (Germania), unde a suferit luni seară o operaţie la tendonul ahilian al piciorului drept, ea a vorbit, pentru ProSport, despre şocul prin care a trecut şi planurile de viitor.

ACCIDENTARE: “Am căzut pe sol şi mi-am dat seama că ceva se întâmplase, dar nu ştiam exact ce. M-am ridicat în genunchi şi, când să pun piciorul, am văzut că s-a dus tendonul”.

CUM A DEPĂŞIT MOMENTUL
: “A fost greu la început, pentru că tot timpul revedeam ce s-a întâmplat. Acum e mult mai bine, aştept să scap de ghips şi să încep recuperarea”.

OPERAŢIA: “A durat trei ore pentru că a fost ruptură totală a tendonului. Port un aparat mărişor pe picior care trage hematomul. Mă mişcam greu şi aşa, iar acum, cu aparatul, e mai dificil. Va trebui să port şase săptămâni ghipsul”.

MÂNA: “Mă chinui rău că eu sunt stângace şi cu dreapta, care e sănătoasă, nu mă prea ajut, nici cârjele nu le pot folosi, că nu am cum, iar ghipsul îl ţin trei săptămâni”.

AJUTORUL NADIEI:
“M-am bucurat tare mult când m-a sunat. Faptul că vrea să mă ajute cu recuperarea înseamnă enorm pentru mine şi îi mulţumesc”.

VIITOR
: “Aştept să încep recuperarea, iar faptul că s-a întâmplat acum, când eram pregătită de Mondiale, m-a ambiţionat mai mult. Ştiu că încă e devreme să spun ce voi face, însă voi lupta până la capăt!”.

MONDIALELE DE LA LONDRA: “Le urez colegelor mele multă baftă, să aibă grijă de ele şi să nu uite că nu sunt decât ele şi aparatul la care evoluează. Atât! Îmi doresc să aducă şi o medalie, ca o răsplată pentru toate orele de muncă!”.

articol scris de Mirela Basescu in Prosport

Medaliile vin după ce depăşeşti limitele

După Olimpiadă, multă lume se aştepta ca Sandra Izbaşa să se lase de gimnastică. Ajunsese la 18 ani, se apropia de Bacalaureat, trecuse printr-un ciclu olimpic, câştigase destule medalii şi ar fi putut reveni în lumea reală, în care stingerea nu se dă la 10 seara, zilele nu sunt împărţite în ore de antrenament, masă, somn şi recuperare, cuminţenia nu este valoarea absolută, iar fetele frumoase ies cu băieţi de vârsta lor.

Sandrei îi plac câinii maidanezi din Complexul Olimpic de la Deva, chiar dacă unii fac multă gălăgie (FOTO: Adevarul)

Sandrei îi plac câinii maidanezi din Complexul Olimpic de la Deva, chiar dacă unii fac multă gălăgie (FOTO: Adevarul)

Şi totuşi n-a făcut-o. A stabilit unde va merge mai departe – la Mondialele din 2009 de la Londra – şi care e noua ei ţintă – să fie campioană mondială la sol, şi a continuat. „Nu mi se pare normal ca, după ce ai câştigat o medalie de aur, să te laşi aşa, pur şi simplu. Dacă mai poţi şi ai susţinători şi merge, de ce să te laşi?”, spune Sandra.

„Atâta timp cât pot şi nu sunt genul să mă duc să caut petreceri sau să nu ascult, sunt genul calm, n-am de ce să mă las. După ce-mi ating toate obiectivele, da, merită.” Acum, Sandra a intrat „în linie dreaptă” pentru Campionatul Mondial din noiembrie, după ce a dat Bac-ul, unde a avut media 9,71, şi s-a recuperat după operaţia de extirpare a unor negi din talpa piciorului. Până atunci, mai are un concurs bilateral în Franţa, peste trei săptămâni, şi Naţionalele de la Buzău, în septembrie.

Ca un căluţ sălbatic

La antrenamentul de după-amiază, căzătura de la paralele pare deja uitată. După încălzire, Izbaşa alege pentru grupul ei bârna şi, la indicaţiile antrenoarei Liliana Cosma, începe să-şi facă cele şapte „integrale simple”: flic-flacuri, paşi artistici, piruete, sărituri. „Saltul întins şi Danilova”, îi strigă profesoara de la depărtare. „Să mai facem flicul pe bârnă dimineaţa.” Sandra ascultă şi execută ce i se spune.

„E greu să o convingi să facă ceva, nu poţi să o obligi”, spune Nicolae Forminte despre gimnastă. „În momentul în care ai convins-o, ţi-e uşor să lucrezi cu ea. Când s-a setat pe ceva, e ca şi cum lucrurile au început să meargă de la sine. Este o persoană puternică, reuşeşte cam tot ceea ce-şi propune.” Antrenorul-coordonator al lotului povesteşte că nu a fost impresonat de la început de Izbaşa, care îi fusese recomandată de federaţie ca „o gimnastă cu picioare foarte bune”.

„Practic, ce m-a determinat să mă aplec mai mult asupra ei a fost îndărătnicia ei. Era ca un căluţ sălbatic care aştepta să fie îmblânzit.” În plus, „este un copil cu care lucrezi cu plăcere”.

Chiar dacă a împlinit în iunie 19 ani şi formele trădează faptul că nu mai e chiar o puştoaică, Sandra e tot un copil în ochii antenorilor. „Toate gimnastele care sunt aici sunt ca şi copiii noştri. Nu ne uităm la ele ca la nişte persoane adulte”, spune Forminte.

„Datorită sistemului de lucru, noi preluăm foarte multe din atribuţiile părinţilor. Între noi se creează o atmosferă de familie. În afara sălii încercăm să avem un comportament de părinţi faţă de fete, chiar dacă în sală le împingem către limite şi de cele mai multe ori către depăşirea limitelor, pentru că performanţa apare numai după ce-ţi depăşeşti limitele.”

Fără nervi, nu munceşti

Fidel acestei idei, antrenorul stă în sală cu ochii pe fete. La antrenamentul de după-amiază, cele mai mici au început cu solul. Raluca Haidu încearcă să facă o săritură „Tsukahara” şi se roteşte prin aer, îmbrăcată într-un costum colorat în violet, ciclam şi galben. Nu-i iese prea bine şi Forminte o mustră: „E campionatul sătesc ce faci tu aici, nu te antrenezi să fii cea mai bună din lume!” O nouă încercare, la care aterizarea lasă de dorit.

„Degeaba faci tsukahara patru zecimi dacă pierzi cinci zecimi pentru aterizare cu umărul jos. Eşti o zi şoim, o lună cioară.” Din nou, săritura nu iese cum ar trebui, iar lui Forminte îi sare muştarul. „Ai fandat, bă fetiţă?” Raluca se îndepărtează cu capul plecat şi trece la un alt exerciţiu. „Tu ce faci mă cu pirueta aia? Ce piruetă ai făcut?” „Pirueta la sol”, răspunde fata cu glas pierit. Forminte e nemulţumit.

„Trebuie să ne enerveze, că fără enervare nu vine nici munca”, explică Sandra. „Aşa, dacă ar fi totul lapte şi miere, n-ar fi performanţă.” Antrenorii „ne enervează pe anumite chestii. Dar dacă se poartă ranchiună, în primul rând noi pierdem, ei nu pierd fiindcă îşi aleg altă sportivă pe care o văd că vrea să facă şi o îndrumă şi face. Noi pierdem, pe noi ne lasă în urmă că ne-am supărat dintr-o mică prostie şi n-am ştiut să trecem peste.”

Bârna este unul dintre aparatele preferate ale gimnastei (FOTO: Adevarul)

Bârna este unul dintre aparatele preferate ale gimnastei (FOTO: Adevarul)

Sprijinită pe un birou, antrenoarea Lili Cosma strigă la fetele care au trecut acum la bârnă. „De ce ­n-ai corectat, Diana? Te-ai obişnuit, când corectez, să zici da, dar cu mintea tot în altă parte.” Gimnastele oftează şi o iau de la capăt.
Sandra e singura din sală care mai râde din când în când. E rândul ei să treacă la sol şi face un exerciţiu întreg, pe muzică. Părul i s-a zburlit şi nu mai stă ordonat în coadă în timp ce face sărituri. „Numai eu pot s-o ţin pe Sandra, numai de la mine acceptă ajutor”, spune Forminte, care, în ciuda unor dureri de spate, o ţine la sărituri.

Muzica aleasă pentru exerciţiul de la Mondiale, o temă din filmul „Banditul” din 1997, compusă de polonezul Michael Lorenc, este mai gravă, mai serioasă decât cea pe care Sandra a evoluat la Beijing. „Sperăm ca situaţia să nu fie gravă”, spune în glumă coregraful Valer Puia, care le învaţă pe fete elemente artistice şi de balet.

Nu avem răbdare cu gimnastele

Izbaşa ar mai putea rămâne în lotul naţional ani buni, dacă o ajută sănătatea. Chiar până la Olimpiada din 2012. Dar Campionatul Mondial de anul acesta este un nou prag dincolo de care ar putea fi nevoită să ia cea mai importantă decizie de până acum, aceea de a continua sau nu cariera în gimnastică. „După Mondiale, mai discut, să văd, dacă e să continui, pentru ce continui, dacă merită. Am obiective de îndeplinit şi după, văd”, explică ea. Obişnuită cu ajutorul şi sfaturile antrenorilor, Sandra va trebui însă să ia singură această decizie. „Consider că a avea continuitate într-o activitate este strict o problemă personală”, spune Forminte. „Rostul meu este acela de a o încuraja.”

Coordonatorul lotului ştie însă că hotărârea este una dificilă. „Noi românii nu avem răbdare cu gimnastele care ajung la 18-19 ani, aşteptăm în permanenţă de la ele mare performanţă. Ele sunt conştiente că un eşec le-ar ruina tot ce au reuşit să facă până în acel moment. După o viaţă de muncă, vor şi ele să aibă dreptul să meargă la o discotecă, să aibă un prieten, să plece într-un concediu, să se îngraşe, să-şi ia o pauză. Nimeni nu are răbdare cu ele în acest sens, motiv pentru care cele mai multe renunţă.”

Izbaşa spune însă că nu îi lipsesc activităţile „normale”, nu pare afectată de imposibilitatea de a avea un prieten din cauza lipsei de timp sau de faptul că petrece doar cinci zile pe an, de Crăciun, acasă la Bucureşti. Şi e convinsă că nu şi-a pierdut copilăria, cum spun mulţi, pentru că a fost în destul de multe ţări, chiar dacă doar pe traseul sală-hotel, hotel-sală, şi a văzut „aproape esenţialul”.

Pentru succesul de la Olimpiadă, sportiva a primit o stea pe Aleea Succeselor din Parcul Herăstrău (FOTO: Adevarul)

Pentru succesul de la Olimpiadă, sportiva a primit o stea pe Aleea Succeselor din Parcul Herăstrău (FOTO: Adevarul)

„Din punctul meu de vedere, sportul dezvoltă mult mai mult şi creierul, şi tot.” Forminte este şi mai tranşant în această privinţă: „Eu cred că atâta timp cât faci ceea ce-ţi place, nu iroseşti nimic. Eu nu cred că un copil care stă în faţa curţii este mai câştigat decât un copil care face sport. Nu văd unde este câştigul. Iar în cazul fetelor, nu cred că dacă nu-ţi începi viaţa sexuală la 13-14 ani ai pierdut ceva în viaţă. Cred că cooptarea într-o activitate care să le ţină undeva mai ferite de stradă nu e o pierdere. Dacă aş fi avut o fată, aş fi fost mulţumit să ştiu că ea va da piept cu realităţile vieţii undeva după 18 ani”.

„Aici depindem de alţii”

Ce se întâmplă însă dincolo de pereţii sălii de gimnastică e ­altfel. Acolo nu prea mai depinzi de alţii şi îţi conduci singur viaţa. „Aici suntem conduse de antrenori, de arbitre. Aici depindem de tot. Depinde de noi ce facem după ce ne-au îndrumat şi ce facem când suntem în concurs singure. În rest, depindem de alţii.” Dar Izbaşa spune că se va acomoda foarte repede la lumea reală. „Cum am ieşit de aici, parcă nici n-am fost. Ştiu cum să mă comport, ştiu ce e aia lumea reală. Cunosc. Şi niciodată nu cred că o să fiu singură în chestia asta.”

În prezent, obiectivul ei este să câştige o medalie de aur la Mondiale, singura care îi lipseşte. Mai departe, nu ştie încă. S-a înscris la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii „Babeş–Bolyai” din Cluj, specializarea Kinetoterapie şi motricitate specială, şi va urma cursurile la distanţă. „Aş vrea să continui ceea ce o să încep şi după pot să mă reprofilez şi pot să mai fac şi altceva. Încă nu m-am decis. Am multe opţiuni. N-aş vrea să le zic pentru că nu merită. Până nu realizez, nu zic.”

Mini CV
15 ani de gimnastică

FOTO: Adevarul

FOTO: Adevarul

La Olimpiada de la Beijing, Sandra a câştigat cea mai importantă medalie de până acum: aur pentru exerciţiul la sol

-Data şi locul naşterii: 18 iunie 1990, Bucureşti
-A început gimnastica la vârsta de 4 ani
-În 2003 a plecat la Centrul Naţional Olimpic de Pregătire a Junioarelor Oneşti
-Din 2006 face parte din lotul naţional feminin de gimnastică, care se pregăteşte la Deva
-Palmares: CM Aarhus, 2006 – argint la bârnă, bronz la individual compus; CE Volos, 2006 – aur la sol, bronz la bârnă, argint pe echipe; CE Amsterdam, 2007 – argint la bârnă şi la individual compus; CM Stuttgart, 2007 – bronz pe echipe; CE Clermont Ferrand, 2008 – aur la sol şi pe echipe, argint la bârnă; JO Beijing, 2008 – aur la sol, bronz pe echipe.

articol din Adevarul

O zi din viaţa unei gimnaste: Sandra Izbaşa

-prima partea a unui articol foarte frumos si elaborat din ziarul Adevarul, scris de Maria Bercea.

Sandra Izbaşa a câştigat 13 medalii la cele mai importante competiţii de gimnastică şi e răsfăţata lotului naţional feminin. Ajunsă la vârsta de 19 ani, sportiva trebuie să ia o decizie: să renunţe sau nu la gimnastică?

FOTO: Adevarul

FOTO: Adevarul

Totul era simplu pentru Sandra Izbaşa în ziua în care a câştigat medalia de aur la sol la Olimpiada de la Beijing, în 2008. Se conformase deciziilor antrenorilor, urmase programul de pregătire, ascultase sfaturile părinţilor şi toate o duseseră pe cea mai înaltă treaptă a unui podium olimpic.

Un an mai târziu, campioana la gimnastică în vârstă de 19 ani are în continuare acelaşi program zilnic, stabilit de antrenori: trezirea la 7.00 – pentru că e vacanţă –, stingerea la 22.30, în fiecare dimineaţă cântarul, care dictează dacă trebuie să mănânce mai puţin sau să facă mai mult efort. La primul antrenament bârnă, paralele, sărituri, gimnastică artistică şi mobilitate; la al doilea, sol, bârnă, paralele şi forţă. În total 12 antrenamente pe săptămână şi patru ore pentru ieşit în oraş, duminică după-amiază.

Cinci minute de echilibru, obligatoriu

La 10.05 începe antrenamentul de dimineaţă. În sala Centrului Olimpic de Gimnastică de la Deva, cele 13 fete din lotul naţional s-au aliniat şi îl salută pe antrenorul coordonator, Nicolae Forminte. Acesta inspectează genunchiul bandajat al uneia dintre fete şi apoi le lasă să se încălzească. Sandra dă drumul la muzică şi conduce prima parte a antrenamentului. Părul prins în coadă şi vopsit roşcat îi sare dintr-o parte în alta în acelaşi ritm cu mişcările picioarelor goale, musculoase şi nebronzate, în timp ce aleargă în faţa colegelor sale în jurul suprafeţei de antenament la sol.

„Claudia, întinde genunchiul, Claudia”, se aude vocea antrenoarei Liliana Cosma. După ce s-au aşezat jos, conducerea e preluată de Cerasela, care se îndoaie de mijloc, face întinderi şi extensii pe care fetele le imită la fracţiuni de secundă distanţă, semn că le-au mai făcut de mii de ori. Când colegele stau în mâini, Sandra se sprijină şi întinde un picior. În ritm cu celelalte, stă pe o parte şi ridică piciorul până în spatele umărului.

Brusc, fetele renunţă la tricorile albe pe care le purtau şi rămân în costume colorate de gimnastică şi şort negru. S-au strâns pe o latură a suprafeţei de antrenament şi pornesc câtre patru sau cinci, în rând, către latura opusă, mergând în mâini, drepte ca nişte lumânări, apoi făcând flic-flacuri sau sărituri pe spate. Între timp, Sandra s-a retras pe margine şi face, concentrată, câteva extensii.

La 10.25, toate 13 stau din nou în formaţie şi trebuie să îşi menţină echilibrul cu un picior pe sol, celălalt întins în faţă şi mâinile „coroniţă” timp de un minut. „Nu te lăsa pe spate!”, răsună vocea lui Forminte, care se plimbă printre ele. „Trunchiul, spatele drept, umerii jos”. Cu ochii la ceas, antrenorul dictează: „Jos.” „De acum înainte, indiferent dacă sunt eu în sală sau nu, faceţi 25 de minute încălzire şi cinci minute echilibru, obligatoriu!”

Antrenorii ştiu mai bine

La gimnastică faci ce ţi se spune, fie că ai 9 sau 19 ani. Şi asculţi. Asta e cheia succesului. Aşa se face că Sandra se antrenează la toate cele patru aparate pentru Mondialele din noiembrie.

FOTO: Adevarul

Sandra Izbaşa se odihneşte după integralele la sol. Urmează exerciţiile de forţă. (FOTO: Adevarul)

„Antrenorii vor decide ceea ce voi prezenta la concurs. Ascult de decizia lor, este importantă şi ştiu că mă îndrumă bine. Dacă ei zic aşa, aşa va fi. N-am ce zice”, spune gimnasta.

Primul aparat al zilei sunt paralelele inegale. Sandra îşi prinde de încheieturile mâinilor bucăţi de bandaje, pentru protecţie; pune o buclă în jurul degetului mijlociu şi trece tifonul de-a lungul palmei, până la încheietură, unde îl leagă peste nişte manşete elastice roşii. Se dă pe palme cu miere, apă şi apoi pulbere de magneziu, ca să nu alunece de pe bare. Apoi se urcă pe paralele şi începe să se rotească. Lucrează „pe tare”, adică deasupra unei saltele, nu a unei gropi pline cu bucăţi de burete. E „ultima etapă” a pregătirii la paralele.

După ce coboară, e rândul Gabrielei Drăgoi, singura colegă din lotul olimpic de la Beijing care se mai antrenează încă la Deva. „Eu am stat de două ture, că ­m-am plesnit cu coada”, râde Sandra în timp ce-şi prinde mai bine părul cu elastice colorate. „Haide, hai”, îi strigă Gabrielei.

Cu ochii închişi pe bârnă

La a doua urcare pe bară, după câteva rotiri, Sandrei îi alunecă mâna şi cade grămadă pe saltea. „O să se umfle genunchii.” Pentru ea e sfârşitul antrenamentului de dimineaţă. Forminte umple repede două punguţe cu cuburi de gheaţă luate dintr-o cutie frigorifică şi fuge la vestiar, după care strigă: „Trenca, du-te până în cămin şi adu-mi nişte Lioton.” Sandra apare peste cinci minute zâmbitoare, dar cu genunchii împachetaţi în feşe de tifon care ţin gheaţa. „Am vrut să văd dacă e mai tare bara ca mine”, spune cu gura până la urechi. E o accidentare ca atâtea altele.

Antrenorul Nicolae Forminte e singurul de la care Sandra acceptă ajutor (FOTO: Adevarul)

Antrenorul Nicolae Forminte e singurul de la care Sandra acceptă ajutor (FOTO: Adevarul)

„Mai cădem haios, mai râdem. Sunt senzaţii tari astea. Dacă le-am fi pus pe YouTube cred că am fi avut vizualizări destul de bune. Mă şi oftic, dar ce să fac?”

Sandra e obişnuită cu loviturile şi accidentările, pentru că face gimnastică de la patru ani. La trei ani şi jumătate a încercat tenisul, la iniţiativa tatălui, care voia ca ea să facă un sport, dar nu i-a plăcut pentru că era mai mică decât racheta. A doua încercare a fost la scrimă, „unde aveam impresia că spada este adevărată şi mi-a fost frică”. Apoi a intrat în sala de gimnastică de la Steaua şi a rămas cu gura căscată. La iniţiere, a fost singura din grupă care a mers cu ochii închişi o bârnă întreagă. „Am coborât şi am zis «Am terminat». Atunci mi-au spus «Eşti selecţionată!»”

Momentul renunţării

De la iniţiere, a trecut la iniţiere avansată, apoi la grupa mare. „De acolo am început să cresc, să cresc, să cresc. Bineînţeles, am avut şi momente de cădere, de pus punct. Nu că nu îmi plăcea, îmi plăcea, dar era foarte greu, schimba totul pentru mine. Plecam la concurs, plecam în cantonamente, mi-era foarte greu fără părinţi.” Când a ajuns în lotul de la Oneşti, în 2003, în prima lună şi-a dorit să se întoarcă acasă.

FOTO: Adevarul

FOTO: Adevarul

„Era foarte greu: şi departe de casă, şi antrenamentele mult mai grele, mai intense. Dar am început să mă obişnuiesc. ­Ne-am ajutat şi între noi. Ziceam «tragem de noi, tragem de noi, orice ar fi, tragem de noi». Făceam haz de necaz cum face românul şi treceam peste.” De altfel, Sandra nu e omul care să renunţe uşor.

„Eu sunt de fel orgolioasă, când pornesc pe un drum, mi-e greu să dau înapoi, vreau să ating acel ceva, să fiu eu acolo. Câteodată, când mă sfâşia de durere, atunci îmi venea să pun punct. Am avut foarte multe momente de acest gen. Ca orice sportiv: nu cred că a fost vreunul care să nu aibă cel mai mic moment în care să vrea să renunţe.”

În prezent însă, renunţarea pare a fi ultimul lucru la care se gândeşte gimnasta. După 40 de minute de pauză, genunchii loviţi şi-au mai dat drumul şi ea se va antrena după-amiază. „Trebuie. Nu zic doar aşa, trebuie pentru că mai e foarte puţin (până la concurs – n.r.) şi chiar dacă m-ar durea, m-aş lega şi tot aş face. Nu e genul meu să mă recuperez atâta.”

Suspină pentru aur!

foto:Prosport

foto:Prosport

Sandra Izbaşa este exemplu perfect de reuşită: campioană olimpică la sol, studentă în primul an la kinetoterapie la Cluj şi un lider – model pentru colegele mai mici. Totul construit pe un munte de ambiţie şi voinţă. La 19 ani, ea trage tare pentru Mondiale unde ţinteşte titlul la sol, singurul care îi lipseşte.

Danilova înainte. Salt. Flic- flac. Concentrarea i se citeşte în privire, iar fiecare mişcare degajă energie şi forţă. Bârna răsuna ritmic, iar liniştea din sală amplifică fiecare tremur al aparatului. „Deschide mai mult, Sandra!”, corectează, din când în când, antrenoarea Lili Cosma. Se lucrează pe toate aparatele, însă privirile tuturor se furişează spre cea care lucrează pe „puntea suspinelor”. Înaltă, sigură pe ea, parcă sfidează legile gravitaţiei pe cei 10 centimetri ai bârnei. Sandra Izbaşa. Cea mai galonată gimnastă a României din ultimii ani şi liderul actualei generaţii nu mai are nevoie de prezentare.

ÎNCĂ MAI ARE DURERI
Antrenamentul e abia la început, dar intensitatea  lui se reflectă deja pe chipul colorat de efort. „Fără muncă nu rezolvi nimic, iar muncă înseamnă în primul rând transpiraţie”, şopteşte Sandra în timp ce îşi aşteaptă rândul la sol. Lucrează protejând piciorul drept cu un cipic. Urmele intervenţiei chirurgicale în talpă, de unde i-au fost extirpaţi nişte negi, au început să se şteargă, însă durerile persistă, ceeea ce o face pe bucureşteancă să strângă din dinţi la aterizările dure: „Talpa este încă sensibilă de aceea lucrez cu protecţie. E mai greu când se încălzeşte piciorul, simt ca o arsură, dar la finalul antrenamentului pun gheaţă şi e ok. Nu mă pot opri în timpul exerciţiului să răcoresc talpa pentru că pierd ritmul, în plus dacă se răceşte piciorul, apar durerile”.

„NU MĂ LASĂ INIMA SĂ FAC DOUĂ APARATE”
Durerea, un adversar incomod, nu o poate împiedica să lucreze pe patru aparate. Sandra continuă să fie o gimnastă completă, exact ca la începuturi. „Nu este uşor, dar nu mă lasă nici inima să intru în sală şi să mă antrenez doar pe două. În plus este hotărârea luată de domnii antrenori, şi respect acest lucru”, zâmbeşte ea.  Dincolo de spusele ei răzbate puţină îngrijorare. Se gândeşte deja la provocarea pe care o aşteaptă la Londra (13-18 octombrie), unde visează să danseze pentru titlul mondial la sol, singurul pe care nu-l are în vitrină. „Am două variante de sol, una uşoară cu plecare din 6.0 – 6.1 şi una mai grea din 6.2- 6.3. Probabil voi prezenta exerciţiul cu care merg la Londra, la Naţionale. Muzica va fi diferită de cea de la Olimpiadă, va fi o melodie mai tristă, pe care am evoluat în concursul de la  Jesolo”, dezvăluie Sandra.

„Am trecut de rebeliune”

Deşi mulţi credeau că va renunţa la gimnastică vara aceasta, când şi-a luat Bac-ul, Sandra a infirmat prezicerile celor pesimişti. Sinceră, recunoaşte însă că a trecut peste pornirile adolescentine de revoltă şi că acum, la 19 ani, nu are probleme în a respecta programul cazon din cantonamentul de la Deva: „Am trecut de perioada de rebeliune cu ajutorul părinţilor şi a domnilor antrenori. A fost un moment greu atunci, însă am înţeles că trebuie să îi ascult pe cei care îmi vor binele. În gimnastică nu e loc de târguială, faci ce ţi se spune şi încerci să dai totul”.

„Nu e greu să urmezi programul impus de pregătire, chiar dacă ai 19 ani. Respect hotărârile antrenorilor, pentru că şi ei mă respectă la rândul lor” Sandra Izbaşa.

„Prefer să tac şi să fac. Îmi doresc să am parte de linişte ca să mă pot pregăti aşa cum trebuie, nu să îmi fie distrasă atenţia de altceva”, Sandra Izbaşa

„Aparatul la care va creşte cel mai mult este solul, cât despre bârnă, se va modifica şi ea, dar nu semnificativ”, Nicolae Forminte

„Sandra este motivată, lucrează pe patru aparate şi este conştientă de ce aşteptăm toţi de la ea. Pe măsură ce ne apropiem de Mondiale, vom hotărî câte aparate va face în concurs”,
Nicolae Forminte, antrenor

4 aparate într-un concurs oficial le-a făcut în 2008, la JO de la Beijing, unde Sandra s-a clasat pe locul 8. Este greu însă de crezut că Izbaşa va încerca să atace titlul mondial absolut şi la Mondialele de la Londra, urmând să se concentreze doar pe două aparate: sol şi bârnă.

Sandra, de la A la Z:

A – Ambiţie: „întotdeauna obţin ceea ce îmi propun”

B – Bucureşti, locul unde s-a născut

C – Curiozitate: „vreau să descopăr tot ce e nou”

D – Disciplină: „fără ea nu poţi face nimic, e una dintre cele mai importante însuşiri ale unei gimnaste”

E – Efort: „făcut constant, de 16 ani”

F – Florin, numele tatălui ei

G – Graţie, una dintre calităţile care au ajutat-o să câştige aurul olimpic la sol

H – Handbal: „sportul pe care l-am practicat, al doilea în preferinţe, după gimnastică”

I – Izbaşa: „numele primit de la tata, care la rândul lui l-a luat de la bunicul, care a fost pilot de avion”

J – Jocurile Olimpice: „competiţia care m-a ajutat să-mi împlinesc visul”

K – Kilograme: „bătălia pe care trebuie să o dai cu tine pentru a te menţine în greutatea ideală”

L – Luptă: „nu trebuie să renunţi niciodată, ci să crezi şi să-ţi atingi obiectivul”

M – Muzică: „dacă muzică nu e, nimic nu e”

N – Noroc: „degeaba ai talent, dacă nu ai şi noroc”

O – Originală

P – Profesori: ”fără ei nu aş fi ajuns ce sunt azi, sunt foarte importanţi pentru mine”

R – Raluca, al doilea nume, dar şi Roxana, numele mamei ei

S – Sol, aparatul ei preferat

T – Tone, aproximativ două tone cântăreşte maşina pe care a primit-o, un Hoover

U – Universitatea „Babeş – Bolyai” din Cluj, locul unde e studentă, în primul an, la kinetoterapie

V – Victorie: „partea care îmi place cel mai mult”

Articol publicat de Mirela Basescu in Prosport.

*Ne cerem scuze pentru update-urile rare din ultima perioada si va asiguram ca va vom tine la curent cu noutatile.

Sandra Izbaşa, campioana gimnasticii româneşti

Face gimnastică de 15 ani şi are în palmares aproape tot atâtea medalii de aur, argint şi bronz.

FOTO: Adevarul

FOTO: Adevarul

Profil:

Născută: 18.06.1990
Educaţie: Colegiul Naţional Sportiv „Cetate” Deva
Performanţă: medaliată cu aur la Olimpiada de la Beijing
Familie: singură la părinţi

După succesul înregistrat la bacalaureat, prin promovarea examenelor cu media 9,71, Sandra Izbaşa a devenit absolventa cu cea mai mare medie dintre toţi sportivii care au susţinut probele în această sesiune. „E adevărat că am învăţat. Îmi luam foile cu mine chiar şi la concursuri şi, când aveam un pic de timp, repetam. Însă eu reţin foarte repede. În plus, m-a ajutat foarte mult faptul că profesorii mi-au arătat exact ceea ce am de învăţat, aşa că nu a trebuit să caut foarte mult prin cărţi. Mai mult, am avut mână bună la subiectele de la oral”, a povestit Sandra.

Un alt fel de copilărie

Dacă vine vorba despre clişeul „copilăriei ratate” în cazul sportivilor de performanţă şi, în special, în cazul gimnastelor, Sandra respinge ideea şi spune că nu poate fi vorba despre aşa ceva. „Faci sacrificii, e inevitabil. În sensul că eu sunt obişnuită de mică să am un program, să ştiu că de la ora asta şi până la asta am cursuri, apoi antrenamente, alimentaţia ne este stabilită strict de către un specialist. Însă nu se poate spune că acest lucru înseamnă o copilărie pierdută, ci doar un alt fel de copilărie”, a spus Sandra.

Gimnasta mai spune că sacrificiul de a sta departe de familia ei din Bucureşti şi de a trăi în sistemul acesta, cumva cazon, merită efortul: „Eu nu am pierdut timpul în faţa blocului, în faţa televizorului, în oraş cu prietenii sau prin discoteci. Însă, spre deosebire de un tânăr care la 22 de ani termină facultatea şi îşi caută de lucru, o gimnastă la 22-24 de ani este un om realizat în viaţă. Mai mult, am văzut atâtea ţări şi chiar dacă regimul nostru nu a permis trasee turistice, ci doar deplasări sală-hotel, ai ocazia să vii în contact cu o mulţime de culturi diferite” a adăugat tânăra, care din 2005 se antrenează la Deva.

Şase oameni muncesc pentru succes

Spune că sistemul de pregătire al lotului naţional de gimnastică feminină, în care cele mai bune sportive din toată ţara se adună într-un centru de pregătire este specific pentru România, în timp ce în alte ţări, cum ar fi Statele Unite, spre exemplu, gimnastele se adună cu două luni înainte de competiţiile cele mai importante şi sunt selectate cele care au cele mai spectaculoase rezultate.

Muzica pentru exerciţiile la sol o alege ea sau coregraful cu care lucrează. Nu mai puţin de şase antrenori muncesc acum alături de ea. Următoarea competiţie, campionatele mondiale de la Londra, este programată în perioada 12-18 octombrie.

Întrebări şi răspunsuri

Care este motivul pentru care gimnastica e în criză?
De când s-a schimbat codul, gimnastica este de trei-patru ori mai grea, comparativ cu câteva zeci de ani în urmă: s-au introdus sărituri artistice, a trebuit să schimbăm contextul integralelor, legarea elementelor este mult mai dificilă, iar penalizările sunt mult mai mari. Unii dintre cei care stau pe margine critică, însă ar fi bine dacă s-ar pricepe măcar puţin la gimnastică.

Ce simţi că îi lipseşte gimnasticii?

Mai multă susţinere, măcar din partea publicului. În afară, chiar şi la competiţii amicale, sălile sunt pline, concursurile sunt intens promovate, pe când la noi tribunele sunt goale. Nu ştiu de unde dezinteresul acesta.

Care sunt planurile pentru viitorul apropiat?
Prefer să tac şi să fac. Nu mai vreau să dezvălui nimic. Voi face gimnastică atât cât voi putea. Nu ştiu cât voi mai sta la Deva sau când voi renunţa şi voi pleca acasă. Sigur e, însă, că la facultate voi merge la Cluj.

Ce-i place

Să se vadă cu prietenii ei din Bucureşti sau din Constanţa, să asculte muzică, orice gen, în afară de manele, să iasă în oraş şi să facă performanţă, pentru ea, dar şi pentru România.

Ce nu-i place
Găseşte dificile diagonalele şi momentele când „cade în melancolie”. „Când te simţi bine, totul vine de la sine. Dar dacă ai o stare nu tocmai bună poţi să clachezi, aşa cum mi s-a întâmplat mie la europene”, a spus Sandra.

articol scris de Ada Ionescu in Adevarul